Naționalism francez

Naționalismul francez se manifestă în general sub formă de naționalism cultural⁠(d) prin care se promovează unitatea culturală a Franței.

Diversitatea mișcărilor naționaliste

Logoul partidului Adunarea Națională, principalul partid naționalist francez.

Mișcările naționaliste sunt diverse și sunt împărțite în funcție de convingerile religioase, filosofice sau istorice. Dacă la început naționalismul francez era un element specific stângii republicane, acesta a devenit inerent politicilor de extremă dreapta odată cu afacerea Dreyfus. Numeroase partide politice de dreapta sau de extremă dreapta sunt etichetate drept naționaliste.

  • Frontul Național - cunoscut din 2018 sub denumirea de Adunarea Națională[1] - condus de Marine Le Pen;
  • L'Œuvre Française⁠(d) - înființat în 1968;[2]
  • Acțiunea franceză - printre membrii săi era și Charles Maurras,[3] teoretician al naționalismului francez.
  • Renașterea franceză⁠(d) - înființată în 2005;[4]
  • Restauration nationale - organizație separată de Acțiunea franceză;[5]
  • Mișcarea Națională Republicană⁠(d) - înființată de Bruno Mégret.[6][7]

Un partid politic care se pretinde suveran și patriot,[8] însă nu și naționalist este Mișcarea pentru Franța⁠(d) a politicianului Philippe de Villiers.

Mișcările în cauză pot fi împărțite în funcție de răspunsul lor cu privire la nașterea națiunii franceze:

  • Adepții național-catolicismului⁠(d) consideră anul 496 când Clovis I a fost botezat de Remi de Reims. Aceasta este mișcarea naționalismului contrarevoluționar a cărei reprezentanți de frunte sunt Bernard Antony și partidul Renașterea franceză.
  • Monarhiștii partidului Acțiunea Franceză consideră anul 987 odată cu apariția lui Hugues Capet și nașterea dinastiei capețienilor care întărește autoritatea statului. Această monarhie va ajunge la apogeu sub Casa de Burboin cu Ludovic al XIV-lea.
  • Naționaliștii revoluționari au convingerea că națiunea franceză s-a născut odată cu Revoluția franceză. Convingerile acestora sunt naționaliste față de lume și socialiste față de societate.
  • Bonapartiștii⁠(d) consideră că națiunea s-a născut în timpul cuceririlor napoleoniene sau odată cu războiul din Mexic sau din Crimeea; forma sa republicană a luat naștere după înfrângerea din 1870, această opinie fiind prevalentă în cercurile radicale de dreapta de la sfârșitul secolului.

Acțiunea franceză, naționalismul integral și monarhismul

Acțiunea franceză (AF) este o mișcare monarhistă care susține că transcende „naționalismul republican” influențat de Maurice Barrès, aspirând către ideile „naționalismului integral⁠(d)” promovat de Charles Maurras sau către monarhism, separându-se astfel de moștenirea revoluționară. Partidul păstrează totuși conceptul de națiune în calitate de corp politic fundamental. Pentru AF, naționalismul este primul pas către monarhism.

Toate interesele individuale și corporatiste trebuie complet subordonate națiunii, inclusiv monarhia și biserica. Naționalismul integral al Action Française este așadar o combinație paradoxală: un neoorleanism⁠(d) antiliberal, autoritar, pozitivist, corporatist și naționalist cu tendințe conservatoare sau progresiste.

Suveranism

Unele mișcări naționaliste încorporează și suveranismul. Elementul este comun convingerilor a numeroase organizații atât de dreapta, cât și de stânga, de la Jean-Pierre Chevènement la Philippe de Villiers.[9][10][11]

Mișcări regionale

  • Naționalismul breton
  • Naționalismul alsacian
  • Naționalismul flamand
  • Naționalismul franc-comté
  • Naționalismul basc
  • Naționalismul catalan
  • Naționalismul corsican
  • Naționalism normand
  • Naționalismul occitan
  • Naționalismul provensal
  • Naționalismul Savoyard

Identitate religioasă

Problema identității religioase creează diviziuni în cadrul acestor mișcări. Putem distinge două curente principale:

  • curentul catolic al celor care își asumă convingerile național-catolicismului, monarhismului, naționalismului contrarevoluționar și naționalismului tradițional. Catolicismul reprezintă așadar un element privilegiat al identității națiunii franceze. Separarea bisericii de statul francez este criticată.
  • curentul ateu care susține naționalismul revoluționar și cel european pentru care se militează în lucrările Nouvelle Droite. Pentru această tendință, creștinismul nu face parte din identitatea continentului european.[12][13][14]

Note

  1. ^ Dans l'article « Extrême droite » (écrit par Jean-Yves Camus) de l'Encyclopédie Universalis en ligne, on lit que pour le « politologue néerlandais Cas Mudde […] appartiennent à l'extrême droite les formations qui combinent le nationalisme (étatique ou ethnique), l'exclusivisme (donc le racisme, l'antisémitisme, l'ethnocentrisme ou l'ethnodifférentialisme), la xénophobie, des traits antidémocratiques (culte du chef, élitisme, monisme, vision organiciste de l'État), le populisme, l'esprit anti-partis, la défense de la loi et de l'ordre, le souci de l'écologie, une éthique de valeurs qui insiste sur la perte des repères traditionnels (famille, communauté, religion), et un projet socio-économique qui mélange corporatisme, contrôle étatique sur certains secteurs et croyance forte dans le jeu naturel du marché » et qu'il « inclut dans cette famille trois partis français : le Parti des Forces nouvelles et l'Alliance populaire, désormais disparus, et le Front national. »
  2. ^ Nicolas Lebourg. „L'Œuvre française, une longue marche sous le signe de la croix celtique”. Accesat în . 
  3. ^ „Action française 2000 ne paraîtra plus”. Accesat în . 
  4. ^ „Petites soeurs du FNJ”. Accesat în . 
  5. ^ Raoul Glrardet. „L'héritage de l '« Action française »”. Accesat în . 
  6. ^ Jean-Paul Gautier, Les extrêmes droites en France : De 1945 à nos jours, Syllepse, 12 mai 2017, 498 p. (ISBN 978-2-84950-570-0).
  7. ^ Pierre Blaise, Extrême droite et national-populisme en Europe de l'Ouest, CRISP, 2004, p. 237.
  8. ^ „Villiers: "L'UE, cheval de Troie d'une mondialisation sauvage"”. Accesat în . 
  9. ^ Christophe Le Dréau. „L'Alliance pour la souveraineté de la France et l'émergence du militantisme souverainiste (1997-2002)”. Accesat în . 
  10. ^ Jules Pecnard. „LA PRÉSIDENTIELLE DE 2002, L'ÉPOPÉE SOUVERAINISTE RATÉE DE JEAN-PIERRE CHEVÈNEMENT”. Accesat în . 
  11. ^ Pascal Perrineau. „Les droites en France à l'horizon de 2017”. Accesat în . 
  12. ^ Stéphane François. „The Nouvelle Droite and "Tradition"”. Accesat în . 
  13. ^ Tamir Bar-On. „The Ambiguities of the Nouvelle Droite, 1968-1999”. Accesat în . 
  14. ^ Alberto Spektorowski. „The New Right: Ethno-regionalism, ethno-pluralism and the emergence of a neo-fascist 'Third Way'”. Accesat în . 
Control de autoritate